Flower – Elizabeth Craft & Shea Olsen

Nu cred că am avut ocazia să mai citesc până acum (cel puțin nu îmi amintesc în momentul acesta) o carte scrisă în colaborare şi în care ideile autorilor să se plieze atât de bine între ele. Flower nu numai că a fost o surpriză extraordinar de plăcută, dar m-a scos dintr-un reading slump lung cât o zi de post.

V-am mai spus că Epica este una dintre editurile mele favorite? Ei, dacă n-am menționat de cel puțin 10 ori lucrul ăsta în ultimele mele postări atunci să îmi fie ruşine. Încerc din răsputeri să nu plec cu nicio aşteptare când mă apuc de o carte şi m-am bucurat enorm de faptul că Flower s-a numărat printre lecturile despre care n-am avut altă informație în afară de titlu şi scurta descriere de pe site.

Charlotte este o tipă adorabilă; lucrează într-un magazin de flori, învață din răsputeri, ca să nu calce pe urmele mamei sale şi este mereu condusă de vocea rațiunii. Ocupată mereu cu munca şi orele suplimentare de la şcoală, la care adăugăm faptul ca evită cu meticulozitate orice interacțiune cu băieții, viața ei personală este egală cu 0. Dar lucrurile iau o turnură mai puțin aşteptată când se trezeşte într-o seară în magazin, cu puțin înaintea închiderii cu mai puțin sfiosul Tate. 

Impresionat de lipsa ei de interes față de el, Tate ajunge să întoarcă moneda în favoarea lui prin inteligența de care da dovadă, cand o face pe Charlotte să fie ea care aşteaptă cu nerăbdare să se întâlnească cu el. Faptul că o tratează cu respect, dar în cele din urmă ajunge s-o lase cu ochii în soare, într-un mod relativ pozitiv, m-a amuzat şi mi-a dat tot felul de reacții idioate, în care am râs şi am implorat eu însămi ca el să apară mai des în peisaj.

Încet, încet, deşi obişnuită sa îşi impună tot felul de restricții, Charlotte ajunge să cadă în mrejele lui şi să accepte o întâlnire cu el. Precum probabil deja v-ați dat seama, niciodată lucrurile nu sunt aşa cum par, iar sub învelişul misterios Tate este este o persoană foarte dulce. Dar din păcate are şi el demonii lui.

Am ajuns la un momentdat să fiu de părere că sunt nişte probleme psihice acolo la mijoc, să îmi fie cu iertare, n-a fost deloc aşa.

Au fost o mulțime de situații în care mi-am pus mâinile în cap şi îmi venea să intru în carte şi să ii dau şi pe ei, deasemenea, cap în cap. Pentru că nu mi s-a parut corect să îmi dea speranțe şi să mi le frângă aşa de uşor. Încăpățânarea lui Charlotte şi modul în care Tate o atrăgea doar ca s-o respingă fără niciun motiv aparent m-au bulversat de-a dreptul.

Vă asigur că nu ştiu cum s-au jucat atât de bine cu psihologia personajelor, dar autoarele au reuşit să ma convingă de faptul că am în față două persoane reale, cu probleme reale, cu o iubire reală care îi uneşte şi eventual îi aduce din nou şi din nou împreună.

Atmosfera este foarte „light” în carte, se citeşte uşor, deşi cele 300 de pagini m-au intimidat puțin la inceput. Ştiu că pare multa informație dar vă asigur că nu aveți aici nici 30% din tot ce se întâmplă.

Dacă ar fi să vă dau un exemplu aş spune că Flower seamănă în anumite aspecte cu Distanța dintre noi de Kasie West şi Love & Gelato a lui Jenna Evans Welch, care mi-au plăcut la fel de mult şi care sunt lecturi extraordinar de potrivite cu perioada aceasta de vară. Recomandarea mea? Luați-vă o limonada rece şi savurați această lectura cât mai repede posibil. O să vă îndrăgostiți de aventurile celor doi în Los Angeles, fuga de acasă pe furiş până în New York şi o plimbare de revenire până în frumoasa Italie.

Clar pentru mine a fost o lectură de 5 floricele 🌸🌸🌸🌸🌸.

Și mă întunec – Kiersten White

 

M-am gândit îndelung cum aș putea să încep această recenzie, nu pentru că mi-am ieșit din mână ci pentru că sunt atâtea sentimente care mă străbat încât nu știu cum să mă organizez. Mintea mea e în delir și inima mea în extaz.

Kiersten White m-a vrăjit cu îndemânarea ei scriitoricească. Lada Drăculea este un personaj incomparabil în literatura contemporană și nu se apropie de nimic din ce mi-a fost dat să citesc până acum. Desigur că ați auzit cu toții de Vlad Țepeș, ei bine, imaginați-vă că o ipostază feminină a acestuia este de 10 ori mai aprinsă, de 10 mai iscusită și de un milion de ori mai adorabilă.

Steaua ei norocoasă a apus în momentul în care a văzut lumina zilei, percepând ideea de a fi fată, un blestem. De mică Lada a fost sortită să lupte, la propriu, cu dinții pentru a se face respectată, în comparație cu fratele ei Radu, o ființă sensibilă și drăgălașă care m-a cucerit, şi cucereşte pe toată lumea fără să fie nici pe departe demnă de milă. Cei doi cresc împreună, dar oarecum separat, la Târgoviște cetatea de unde Vlad Drăculea conduce, sau cel puțin așa pare, întreaga Valahie. Cu un tată mereu ocupat, care nu se interesează de educația sau bunăstarea lor, o mamă mai tot timpul absentă, chiar și când este la fața locului și un frate prea fragil pentru lumea ce îl înconjoară, Lada înțelege de la o vârstă fragedă că este de datoria ei să preia frâiele și să conducă. Cruzimea, curajul nebunesc și disprețul sunt adjective care pălesc în comparație cu firea ei adevărată.

„Lada zâmbi și clătină din cap. Preceptorul îl lovi iar pe Radu.
Continuă să zâmbească, să își țină mâinile împreunate în poală, să-și păstreze cumpătul. Controlul însemna putere. Nimeni nu avea s-o facă să și-l piardă. Și, într-un final, preceptorul avea să își dea seama că ea o să-l lase să-l lovească pe Radu iar și iar și iar.

Și abia atunci Radu avea să fie în siguranță.”

Radu nu înțelege motivele asprimii Ladei, nu pune în balanță faptul că scopul scuză mijloacele și scopul ei este să lupte pentru ce-i al ei cu orice preț. Chiar și pentru el. Nici măcar eu n-am făcut asta la început, recunosc, dar pe parcursul lecturii am rămas surprinsă de cât de bine se îmbină ițele poveștii și cum totul capătă un sens mult mai profund.

De parcă faptul că nu sunt tratați aşa cum trebuie nu e de ajuns, cei doi ajung să fie oferiți ca şi garanție de propriul tată conducătorului imperiului otoman, Murad, care devine responsabil de creşterea şi educația lor, atunci cand Valahia este sub amenințare ungurească, moment în care imaginea perfect lustruită a Ladei despre tatăl său se sparge.

Netrebnicia Ladei nu poate fi stăpânită de niciun conducător, iernicer sau preceptor şi de niciun alt bărbat în general, întrucât ea refuză să se opună, considerându-i pe toți egali sau chiar inferiori. Luptele ei interioare nu rezonează şi în plan extern, pentru că ea ştie prețul pe care îl are conştiinciozitatea şi îl foloseşte doar în interes propriu.

Am fost extrem de încântată de apariția unui personaj, de transparența căruia am fost păcălită la început, care pune atât sarea cât şi piperul în toată povestea. Este vorba desigur despre Mehmed, cel de-al treilea fiu al sultanului. Circumstanțele în care cei doi se întâlnesc nu îi sunt favorabile Ladei, dar asta nu o opreşte să îl trateze în stilul caracteristic.

De-a lungul poveştii îi vedem pe cei trei, Lada, Radu şi Mehmed, crescând, învățând şi dezvoltându-se împreună. Relațiile dintre ei se complică, iar crize apar atunci când Mehmed află ca urmează să moşteneasca tronul Impreriului Otoman odată cu retragerea tatălui sau de pe tron. Lada ştie ce implică acest lucru, iar când viața prietenului său este pusă în pericol, ştie că ar face orice ca să îl protejeze, la fel cum ar face şi pentru fratele său.

„- Totuși fratele tău… Oamenii și-ar smulge inimile din piept pentru a crea un loc pentru el. Nu va fi niciodată nevoit să își murdărească mâinile. Huma își întinse mâinile alături de ale Ladei și zâmbi. Însă mâinile pătate de sânge sunt mâini care fac ce trebuie să fie făcut, spuse.”

Deciziie ei sunt tot timpul raționale, luate în cunoştință de cauză şi, deloc surprinzător, foarte folositoare. Desigur că, deşi îşi doreşte cu tot dinadinsul ca asta sa nu se întâmple, inima Ladei se face conştientă de cât de uşor devine influențată de prezența unui anumit moştenitor în jurul său.

Relația dintre Lada și Mehmed a fost un dans înflăcărat între doi vulturi. Îmi plac enorm toate tachinările lor, planurile ascunse pe care iscodesc şi cu câtă forță luptă ea luptă sa se țină departe de el, ceea ce îi aduce inevitabil mai aproape unul de celălalt.

Am rămas în ape învolburate la sfârşitul primului volum şi vă spun cu toată sinceritatea că este una dintre cele mai uimitoare cărți pe care am apucat să le citesc de când mă ştiu. Un mare rând de aplauze pentru scriitoare şi mii de mulțumiri editurii Leda care, la fel ca întotdeauna, face o treabă excelentă. I-am dat fără doar și poate 5 steluțe pe Goodreads și aștept volumul 2 cu sufletul la gură ♥

Te doresc – Jennifer L. Armentrout (J. Lynn)

Să vă dau… să nu vă dau spoilere?

Am impresia că orice aş spune ar putea fi o parte importantă, aşa că încerc precum în majoritatea recenziilor să vă dau detalii fără să stric farmecul poveștii. Te doresc este prima carte pe care am citit-o în 2017 şi pot spune că am început anul destul de frumos alături de ea.

Teresa Hamilton e unul dintre cele mai drăguțe și mai puternice personaje pe care l-am întâlnit într-un roman YA. Are o grămadă de lucruri care ii atârnă pe umeri şi totuşi cumva, reuşeşte să le facă față cu brio.

Nu e nici pe departe mulțumită de colegiul la care a ajuns, din cauza accidentului nefericit în care şi-a sucit genunchiul şi din pricina căruia nu mai poate merge la şcoala de balet la care şi-a dorit să ajungă. Trebuie totuşi să se împace cu ideea, pentru că viața se întâmplă şi uneori întâmpinăm lucruri pe care nu le putem controla.

Ştia că e inevitabil să nu se întâlnească cu el, dar Jase Winstead nu se lasă prea mult aşteptat să apară în peisaj şi asta o cam zguduie din temelii pe Teresa. Amândoi ştiu că e nevoie să pună un zid între ei (poate chiar Marele Zid Chinezesc, dacă e să mă întrebați pe mine) fiindcă Jase e prietenul cel mai bun al fratelui ei şi n-ar putea să îşi permită să îi facă vraişte în viaţă, după ce ea încă îşi revine din relația eşuată pe care a avut-o şi dezamăgirea cauzată de colegiu.

Dar cine dă doi bani pe reguli? .

Jase şi Teresa sunt ca doi magneți la poli opuşi care se atrag chiar şi de la mare depărtare. Faptul că au avut parte de o mică escapadă în trecut nu îndulceşte cu nimic situația. Cred că puteam să tai tensiunea cu cuțitul în timp ce răsfoiam paginile şi chicoteam la fiecare replică acidă sau comentariu hilar. Jase face lucruri care nu îl caracterizează pentru Tess. Tess vede schimbarea din el şi când totul pare aproape perfect, lucrurile se năruie. Şi o iau de la început.

J. Lynn croşetează o poveste în stilul ei caracteristic, cu momente în care îți vine să te usuci de plâns şi momente în care râzi atât de tare încât ai impresia că te spargi… sau aşa a fost doar la mine? Am adorat primul volum al seriei când l-am citit anul trecut şi deşi acesta nu mi s-a părut la acelaşi nivel tot mi-a plcăut.

I-am dat 4 steluţe din 5 pe Goodreads şi v-o recomand cu mare drag.

img_20161118_102558

img_20170102_113901_439

img_20161010_142951

O minciună nevinovată – K.A. Tucker

Instagramul meu mi-e martor cât de mult o iubesc pe K.A. Tucker. Are un fel lejer şi aparte de a contura poveşti, de-a crea personaje şi de a sensibiliza şi cele mai reci inimi.

Când am citit Zece respirații scurte, după nici primele 20 de pagini am ştiut că o să îmi placă. Din nefericire cu O minciună nevinovată lucrurile au stat un pic diferit.

Mi-o aminteam bine pe Livie Cleary din primul volum al seriei. Mi-a plăcut enorm de ea, pentru că este exact genul meu de persoană, tăcută şi liniştită, care nu face prea mult zgomot şi care pune şcoala înainte de toate. Bine, e puţin cam prea strictă cu sine, dar lucrurile se schimbă vertiginos în volumul doi. Livie a ajuns la Princeton – locul unde părinţii ei se aşteptau s-o vadă, locul unde şi-a dorit să ajungă de când împlinise 8 ani, locul perfect pentru copiii ca ea.

Dar oare să fi făcut alegerea corectă?

Kacey vrea cu tot dinadinsul să o scoată din bula ei de perfecţiune, aşa că înainte să înceapă cu adevărat cursurile, sora ei mai mare o duce pe Livie la o petrecere studenţească, în afara campusului. O simplă petrecere care schimbă tot ce am ştiut vreodată despre Livie, de fapt, schimbă tot ce Livie a ştiut vreodată despre ea. Mi-a plăcut enorm prima parte a petrecerii, unde sărutată pe nepusă masă de un necunoscut Livie îi răspunde cu un pumn în faţă.

„-Al naibii croşeu pentru cineva atât de… 
Îşi lasă o mână în jos mai aproape de braţul meu. Simt un deget alunecând pe bicepsul meu. 
– Femeie.” 

Ashton Henley e numele lui şi trebuie să recunosc că l-am urât la început. Nu era arogant de genul – mi-ar plăcea să îl tăvălesc în aşternuturile mele – ci era un fel de mi-ar plăcea să îl strangulez şi să privesc cum viaţa îi părăseşte corpul. Uh… nu vreau să par sadică, dar chiar l-am detestat. Însă de acolo şi până la a se dezlănţui ca un animal al petrecerii mai e doar un pas pentru Livie. Dimineaţa o găseşte aproape dezbrăcată şi fără vreo amintire din noaptea precedentă, dar cu recunoaşterea tuturor celor din campus şi distrugerea imaginii ei de „fată perfectă”.

Problema cea mai mare pe care am avut-o cu cartea şi motivul pentru care am continuat să o compar cu prima, a fost faptul că evenimentele sunt foarte confuze. Poate am fost eu neatentă, sau nu ştiu, dar mi-a fost greu să mă prind din prima că Ashton e personajul principal masculin şi nu Connor. Şi da, e un triunghi amoros acolo care m-a tot călcat pe bătături.

Un lucru care mi-a plăcut foarte mult, depărtându-ne de relaţia amoroasă dintre cei doi, a fost doctorul Stanley care prin metodele lui deloc ortodoxe şi complet amuzante, încearcă să descopere ce o împiedică pe Livie să vrea să facă greşeli, în adevăratul sens al cuvântului. Ne lovim şi de câteva lucruri legate de familia ei, despre promisiuni încălcate şi despre acceptare.

Trecând de jumătatea cărţii lucrurile, recunosc, au început să se mai aşeze şi m-am obişnuit cu personajele, cu rolurile şi acţiunile lor şi am putut să mă bucur mai mult de lectură. Ashton a început să fie mai prezent, să fie mai drăguţ, dar relaţia dintre el şi Livie a fost tot pe culmile dramei, pentru că mai multe secrete din viaţa lui sunt aduse la suprafaţă – puncte în plus pentru ele.

Pe măsură ce mă apropiam de final am fost tot mai tristă gândindu-mă că povestea se termină şi nu înţelegeam de ce, doar nu îmi plăcuse atât de mult! Fuseseră momente pe care le-am adorat cu ardoare şi momente care mi-ar fi plăcut să nu fie deloc acolo. Dar cum am spus în început, n-a fost tocmai o stare de armonie şi din cauza asta au venit confuzia şi, oarecum, neplăcerea mea.

I-am dat 3,5/5 şi mă gândesc serios să recitesc cartea ca să fiu sigură că n-a fost cartea de vină, ci eu.

Eu v-o recomand oricum, pentru că o să vă ţină în priză şi sunt sigură că o să o îndrăgiţi.

 
 

 Kisses, xo 😚

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sabriel – Garth Nix

Ăăă…

Okay să ne calmăm puțin, deşi se prea poate să fi dat peste una dintre cele mai TARI cărți din istoria cărților fantasy pe care le-am citit vreodată.

Scuze, nu mă pot abține, cartea asta pur şi simplu m-a hipnotizat. În primul rând vreau să luaţi în considerare faptul că această minunăţie literară a luat naştere cu doi înaintea mea, în anul 1995, şi am fost impresionată de faptul că o carte relativ „bătrână” încă fascinează şi bate la propriu multe cărţi apărute în perioada contemporană.

Cartea urmăreşte aventurile eroinei, personaj eponim, de-a lungul călătoriei sale de regăsire a tatălui Abhorsen, un necromant foarte puternic care a fost dat dispărut, iar lumea în care Sabriel trăieşte este pusă în pericol. O mulțime de creaturi venite din lumea Morților amenință să atace şi să doboarea lumea celor aflați în Viață şi este de datoria lui Sabriel să împiedice acest lucru. 

Lucrarea este un bildungsroman şi nu pot să nu remarc calitățile autorului de a creiona un personaj feminin realist, puternic şi foarte curajos. Sincer vorbind, se simte că nu există influența feminismului exagerat din zilele noastre, iar deşi Sabriel face greşeli, nu există nimic care să nu poată fi reparat sau care s-o împiedice. Ce ştie să facă pune in practică, pentru ce nu, primeşte ajutor. Este mai mereu însoțită si de Mogget, un motan pe cât de drăguț şi de atotştiutor, pe atât de periculos, inclusiv pentru ea. 

Prima jumătate a cărții mi se pare că evoluează puțin mai greu decât aş prefera, dar apar pe parcurs o mulțime de personaje care fluidizează acțiunea. Unul dintre ele, pe care trebuie neapărat să îl mentionez este Touchstone. 

Touchstone este readus la viață de Sabriel cu ajutorul puterilor sale de necromantă şi o va ajuta în călatoria sa, mai ales pe plan emoțional. Aş considera că e greu să treci prin atâtea nenorociri fără ca cineva să îți spună o vorbă bună. Deşi la început am crezut că Touchstone va fi personajul acela de umplutură, care o să moară la nevoie, am fost plăcut surprinsă să aflu că nu e aşa. PS: în imaginația mea e şi fooaaarte drăguț. Tânărul este mai puternic decât lasă să se vadă, iar respectul şi atitudinea lui față de îndrăzneața Sabriel mi-au topit inima. 

Probabil că o să găsiți interesant amalgamul de nume ciudate sau greu de pronunțat, dar vă veți obişnui. 

Dacă ar fi să aleg o parte preferată din carte, aceea ar fi cu siguranță finalul. Țin să menționez că am trăit cu sentimentul că la orice pas Sabriel o să dea greş şi cineva o să moară. Nu vă spun dacă m-am înşelat sau nu pentru că asta trebuie să descoperiți singuri. 

Ce pot să va spun însă este că sunt înnebunită după cartea asta şi abia aştept sa citesc volumul doi. 

 

I-am dat 5 steluțe pe Goodreads, pentru că m-aş fi condamnat singură dacă n-o făceam. 

Cartea face parte din trilogia Vechiul regat apărută la editura Rao. Primul volum are aproape 400 de pagini şi partea cea mai tare e că toate coperțile sunt cartonate ❤

Kisses, xo. 

Răniţi – Jasinda Wilder

Răniţi este povstea devastatoare a doi oameni care vin din medii total diferite, care nici măcar nu vorbesc aceeaşi limbă, dar ajung să împărtăşească limbajul universal al iubirii.

„Războiul ne-a răpit totul. Acum, nu ne rămâne decât să ne salvăm unul pe altul.”

Descrierile din primele, să zic, 100 de pagini m-au luat total prin surprindere. Este conturată o realitate crudă, de care pot să recunosc nu ştiam decât din filme.

Rania este obligată de circumstanţe să apeleze la cea mai înjositoare slujbă din câte ştie omenirea: îşi foloseşte trupul ca să trăiască de pe o zi pe alta. Ea n-a cunoscut niciodată o altfel de existenţă, întrucât de la vârsta de 14 ani, când şi-a pierdut şi ultimul membru al familiei, pe mătuşa sa, iar fratele ei mai mic Hassan s-a înrolat în armată, trăieşte singură.

Concomitent, este prezentat punctul de vedere al lui Hunter un soldat american care este plecat în Irak, cu o poveste de viaţă la fel de tristă. Părinţii lui au murit, iubita lui l-a înşelat şi acum e pe cale să îşi piardă el însuşi viaţa. Însă ceva se întâmplă în sufletul Raniei când îl vede prăbuşit în apropierea casei sale, în urma altercaţiei cu poporul său, şi îl ascunde la ea deşi ştie ce primejdie o paşte dacă cineva află adevărul.

Hunter este deranjat de lucrurile pe care trebuie să le facă Rania, deşi doar acesta este singurul mod prin care îl poate ţine în viaţă. Femeia îi tratează rănile, cumpără medicamente şi se chinuie din greu să îi întreţină pe amândoi. Nu vă temeţi însă, căci spiritul protector al lui Hunter nu se lasă doborât de nişte răni fizice şi face orice e omeneşte posibil s-o ţină în siguranţă.

În timpul în care îl petrec împreună, cei doi învaţă reciproc să comunice în limba celuilalt, prind încredere şi îşi dezvăluie suferinţele. Realismul a fost dureros de bine conturat, problemele nu se rezolvă peste noapte, iar atât Rania cât şi Hunter ajung să dezvăluie părţi din ei care nu credeau că există.

Am avut o relaţie 50-50 cu cartea asta. M-am apucat de ea acum o săptămână şi jumătate fiindcă voiam să citesc ceva ca să mai treacă timpul, dar după primele pagini m-a luat o stare de nelinişte şi am renunţat la ea. Am tot „ciugulit” câte o pagină două până aseară când în sfârşit am terminat-o.

Îl ador pe Hunter fiindcă înţelege că pentru Rania ceea ce face este o slujbă, este modul ei de a supravieţui şi nu-i pricinuieşte fetei altceva decât dezgust. Sentimentele ei sunt pure, iar în inima ei este încă copila aceea de 14 ani care speră că totul va ajunge pe un făgaş normal.

Starea mea de nelinişte, cum am mai spus, s-a datorat cruzimii cu care sunt descrise unele scene din război, care fără vreun fel de glumă, ar putea să afecteze emoţional cititorul. Dacă e să pun pe listă şi unele scene mai explicite dintre cei doi protagonişti, n-aş recomanda cartea unui cititor foarte tânăr.

Per total, deşi mi s-a părut o lectură un pic cam grea chiar şi pentru mine, mi-a plăcut, în special datorită finalului. De aceea i-am dat şi 4 steluţe pe Goodreads.

ok

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Urgia şi zorile – Renee Ahdieh

Încerc din răsputeri să mă abțin să nu urlu. Chiar încerc dar… aaaaa!!! Ce am făcut?!

Okay. Okay.

Okay.

Cartea asta… A FOST TARE.

Încerc de o jumătate de oră şi să mă stăpânesc şi să respir normal pentru că am fost efectiv într-o plimbare cu bilet doar dus până pe culmile cele mai îndepărtate ale extazului. Era atât de mult suspans şi mai erau atât de multe lucruri de aflat şi atât de puține pagini!

Plâng un pic în sinea mea pentru că eram sigură că o să îmi placă şi o să am de aşteptat ceva vreme ca să aflu finalul (duologiei). Dar nu-i nimic. Promit ca o să am răbdare şi o să iau volumul al doilea de cum apare în librării, la fel cum am procedat şi cu acesta.

Recunosc, pe la orele amiezii când am pus mâna pe ea am fost un pic reticentă. Poate a fost de vină faptul că nu m-am concentrat 100% în primele pagini şi eram sigură că o să îmi caut o zi în care o să am mai multă răbdare. Ha, ha, jokes on me. Cartea m-a prins în vrăjile-i fermecate şi m-a ţinut  atât de strâns, că atunci când mi-am dat seama, cerul se întunecase şi toată lumea la mine în casă dormea de ceva timp. Nu m-am oprit nici când trecusem de miezul nopţii pentru că, ei bine, eu nu desluşisem misterul din miezul poveştii.

Avem relatarea clasică a celor 1001 şi una de nopți, transpusă într-o abordare inovativă şi provocatoare.

„Revărsarea zorilor nu avea deloc să le surâdă.”

,,O sută de vieți în schimbul celei pe care ai curmat‑o. O viață luată la fiecare ivire a zorilor. De vei da greș, fie și o singură dată, îți voi răpi tot ce‑ți dorești. Îți voi răpi și orașul.
Și voi curma alte mii și mii de vieți.”

Khalid este califul Khorasan care la doar 18 ani îşi conduce regatul sub însemnul terorii. În fiecare seară el curmă viața unei mirese de-ale sale cu o fâşie de mătase, fără ca nimeni să îi cunoască cu adevărat motivele şi fără ca cineva să pună, pe faţă, întrebări. Când prietena ei cea mai bună ajunge să îi cadă victimă acestui monstru înspăimântător Şeherezada se oferă să îi devină soţie şi să îl facă să plătească pentru toate crimele sângeroase pe care le lasă în urmă şi toată durerea pe care a pricinuit-o familiilor acestora.

„Voi apuca să văd cum soarele apune şi mâine. Nu am voie să fac greşeli. Jur că voi apuca să văd cât mai multe apusuri de soare.
Şi te voi ucide.
Cu mâinile mele.”

Şazi nu seamănă câtuşi de puţin cu ceea ce califul a mai întâlnit până acum. E mândră, orgolioasă, deschisă la minte, sprintenă şi deşi el îşi imaginează că poate s-o citească ca pe o carte deschisă, se înşală amarnic. S-a oferit de bună voie să îi devină soţie, ceea ce ştiu amândoi că e sinucidere curată. Lucrul care, cred eu, îl intrigă pe calif şi îl face să îşi dorească o explicaţie. Prin talentele sale oratorice, Şazi îl convinge pe Khalid, fără să implore sau să se înjosească în faţa lui, să îi mai ofere un răsărit de soare. Iar el acceptă. 

Cred că acesta fost momentul în care am uitat complet de mine şi am vrut să descopăr tot mai mult DE CE. De ce o lasă Khalid pe Şazi să trăiască? Şi am înţeles citind mai departe, că nimic nu este ceea ce pare. Că trebuie să laşi presupunerile deoparte şi să ţii pasul cu acţiunea ce se fluidizează într-un ritm alert. Că sunt forţe din exterior ce împiedică armonia în regatul Khorasan. Că sufletele tinere nu pot sta mult timp departe, însetate de iubire.

Şazi şi Khalid, sunt suflete pereche, ce îşi găsesc alinarea unul în celălalt. Dar Şazi se luptă cu dorinţa de răzbunare şi sentimentele care o sfârşesc, iar Khalid se luptă cu un secret blestemat şi dorinţa de a spune tot adevărul. Deşi cei doi nu o văd, sunt imaginea în oglindă a celuilalt.

„- Îmi pare nespus de rău că te-am rănit, îi spuse Şeherezada, cu ochi strălucitori.
Khalid îşi strecură mâna pe sub părul ei, poposind pe ceafă şi îşi rezemă bărbia de creştetul ei.
  – Şi mie, joonam, îi răspunse el, în şoaptă. Tare, tare rău.”

Nu există cuvinte ca să vă spun cât de mult o ador. Mi-a depăşit aşteptările cu un milion la sută. Lumea magică creionată de Renee Ahdieh, personajele secundare piperate, situaţiile limită, acţiunea, suspansul şi relaţia bine structurată dintre cei doi protagonişti sunt elementele care fac cu siguranţă această carte să fie o operă de artă.

„- Califul din Khorasan se plimbă singur prin grădini când nici nu s-a crăpat bine de ziuă, îi răspunde Despina, zâmbind. Şi se întoarce cu un singur trandafir, continuă ea, arătându-i floarea de pe taburet. Cred că motivul se înţelege de la sine.” 

Pare că fiecare dialog a fost gândit şi scris cu naturaleţe, iar limbajul personajelor e formidabil şi perspicace. Fiecare rând îşi atinge scopul. Unele sensibilizează cititorul altele îi fac inima să îi sară din piept (ca şi mie de altfel). Cel mai mult am apreciat armonia dintre elementele poveştii de dragoste cu cea ale problemelor din exterior.

Pentru că nu este vorba numai despre dragoste aici. Ci şi despre lupta pentru putere şi curajul de a-ţi înfrunta destinul.

Şi lui Nikki i-a plăcut 🙂

Urgia şi zorile merită fără doar şi poate nota cinci din cinci, pentru că anul ăsta este cartea care mi-a plăcut cel mai mult! V-o recomand din toată inima şi vă aştept cu drag impresiile.

20160713_142333

Kisses, xo

PS: iubesc trailerul ăsta!